Plăcile PIR și PUR

O placă PIR de 9 cm izolează cam cât 15 cm de polistiren alb. De aici vine interesul pentru ea: pe terasa cu atic scund, peste căpriori, pe pardoseala unde ușa abia se mai deschide. Dar placa PIR are capcanele ei: fața pe care o alegi îi schimbă lambda, clasa la foc a plăcii nu e aceeași cu cea a sistemului, iar rosturile nu se închid singure.

Mai jos afli ce deosebește PIR de PUR, ce fac fețele, cum citești lambda îmbătrânită, ce grosime îți trebuie și unde merită plăcile. Comparația cu toate celelalte materiale, de la vată la fibre naturale, este în comparația completă a materialelor izolante.

PIR și PUR: aceeași familie, altă chimie

Ambele sunt spume rigide de poliuretan, din izocianat și poliol, cu un gaz prins în celule închise. Standardul de produs este același, SR EN 13165, care le numește împreună „PU”. Diferența este proporția: la PIR se pune mult mai mult izocianat decât îi trebuie reacției cu poliolul, iar surplusul formează inele de izocianurat. Într-un studiu publicat în revista Polymers, spumele PUR au fost făcute cu un indice NCO de 110, cele PIR cu 300.

Inelul de izocianurat este mai stabil la căldură. În același studiu, PIR s-a descompus într-o singură treaptă principală, în jur de 340 °C, a lăsat în medie 27,4% reziduu, iar crusta carbonizată a fost mai densă și mai groasă decât la PUR. La conul calorimetric, PIR a degajat căldura considerabil mai lent decât toate probele PUR. Concluzia autorilor: PIR se comportă mai bine la foc.

Comportarea mai bună a spumei nu se vede însă automat în clasa de reacție la foc: plăcile PIR din fișele citite aici sunt declarate în Euroclasa E, ca și polistirenul. Tot în aceste fișe, miezul plăcilor pentru clădiri este declarat PIR; spuma aplicată pe șantier este alt subiect, tratat în articolul despre spuma poliuretanică pulverizată. Agentul de expandare al plăcilor actuale este, în fișele citite, pentanul sau alți agenți fără CFC și HCFC; un producător declară pentru pentan potențial zero de distrugere a ozonului și potențial de încălzire globală sub 5.

Fețele plăcii: ce face fiecare

Stratul lipit din fabrică pe fețele plăcii decide unde se montează, cum se leagă de straturile vecine și cât de bine izolează în timp.

Fața de aluminiu nu „reflectă căldura” în sensul din reclame. Folia are emisivitate scăzută, iar asta contează doar dacă în dreptul ei există un strat de aer neventilat: rezistența acelui strat de aer crește față de unul mărginit de suprafețe obișnuite. Calculul se face după SR EN ISO 6946, în funcție de grosimea stratului de aer, de direcția fluxului și de emisivitate. Câștigul e mic față de rezistența plăcii însăși și dispare complet când peste folie se toarnă șapă sau se lipește adeziv. Cât valorează de fapt o folie reflectorizantă singură afli în articolul despre folia reflectorizantă.

Lambda îmbătrânită: cum citești λD la PIR

Spuma PIR izolează atât de bine pentru că în celulele ei stă un gaz care conduce căldura mai slab decât aerul. Cu timpul, gazul difuzează afară, iar aerul intră, deci conductivitatea crește. De aceea SR EN 13165 nu acceptă ca valoare declarată conductivitatea plăcii proaspete, ci o valoare îmbătrânită, obținută pe una din două căi: fie placa stă 175 de zile la 70 °C și se adaugă un factor de siguranță care depinde de tipul feței, de agentul de expandare și de grosime, fie stă 21 de zile la 70 °C și se adaugă un increment fix, care depinde în principal de tipul feței.

Pentru tine contează două lucruri. Primul: λD din declarația de performanță este deja valoarea pe termen lung; un producător scrie explicit că modificările în timp ale conductivității și grosimii sunt incluse în rezistența RD declarată. Al doilea: fața contează. Același producător declară, pentru placa cu aluminiu pe ambele fețe, λD 0,020 W/(m·K) și RD 5,00 m²K/W la 100 mm, iar pentru placa din aceeași familie cu împâslitură minerală deschisă la difuzie, λD 0,026 și RD 3,80 la aceeași grosime. Aceeași spumă, aproape o treime mai multă rezistență. Un studiu al Universității Tehnologice din Kaunas confirmă mecanismul: fără față, conductivitatea a crescut cu până la 8% mai mult decât la probele cu fețe etanșe la difuzie, iar plăcile subțiri au îmbătrânit mai repede decât cele groase.

De aici și un detaliu derutant: la plăcile cu fețe permeabile, λD scade cu grosimea. O fișă de placă pentru terase dă 0,026 sub 80 mm, 0,025 între 80 și 119 mm și 0,024 de la 120 mm. Când compari oferte, cere declarația de performanță pentru grosimea exactă, nu „lambda familiei”.

O nuanță pentru zonele reci: Building Science Corporation a constatat, pe produse nord-americane, că rezistența poliizocianuratului scade la temperaturi joase, pentru că gazele din celule pot condensa, și recomandă la acoperișuri un strat de izolație tolerantă la frig peste PIR. Concluzia rămâne calitativă: PIR-ul lucrează cel mai bine aproape de temperatura interioară.

Aceeași rezistență termică, ce grosime îți trebuie

Grosimea necesară se calculează simplu, d = R × λD. Pentru un strat de izolație cu R = 4,0 m²K/W, cu valori din declarații și fișe de produs:

RD declarat se rotunjește în jos: o placă PIR cu aluminiu de 90 mm are în fișă RD 4,05. Pe o pardoseală unde ai doar 5 cm pentru izolație, diferența e și mai vizibilă: 0,05 / 0,022 = 2,27 m²K/W cu PIR (fișa dă 2,25), 0,05 / 0,034 = 1,47 cu XPS (declarația dă 1,45), 0,05 / 0,037 = 1,35 cu EPS 100.

Rezistența stratului nu e rezistența peretelui sau a acoperișului. SR EN ISO 6946 adaugă corecții pentru golurile de aer dintre plăci și pentru elementele de prindere care le străpung, iar la PIR, cu λ mic, un rost deschis sau un șurub metalic contează proporțional mai mult. Ținta pentru fiecare element, după Mc 001-2022, o stabilește proiectantul.

Unde au sens plăcile PIR

Peste căpriori

Aici fiecare centimetru de grosime ridică învelitoarea, streașina și racordurile la coș. Elementele dedicate au nut și feder pe contur, iar unele au deasupra o membrană bituminoasă cu suprapuneri autoadezive de 10 cm, care ține apa în timpul lucrului și devine a doua linie de scurgere sub țiglă. Fișa unui astfel de element precizează: deși fața de jos este din aluminiu, sub element este necesar un strat etanș la aer separat, iar pe astereală placa se montează împreună cu o membrană etanșă la aer sau cu o barieră de vapori.

Dacă păstrezi și izolație între căpriori, regula dintr-un ghid de producător este ca stratul de deasupra căpriorilor să fie cel puțin la fel de gros ca cel dintre ei, ca să nu apară condens între straturi. Alegerea materialului pentru o mansardă locuibilă, cu straturi, foliile și comportarea vara, este tratată pe larg în articolul de pe mansardacasei.ro despre materialele de izolație pentru mansardă.

Acoperișul terasă

Pe terasă, PIR-ul cu împâslitură sau cu aluminiu se pozează peste o barieră de vapori și se prinde mecanic sau prin lipire, sub hidroizolație. La lipirea cu bitum fierbinte, instrucțiunile unui producător cer rosturi presate, decalate, fără rosturi în cruce. Fișa unei plăci pentru terase avertizează că plăcile care s-au udat se aruncă, iar niciuna dintre fișele citite nu prevede montajul deasupra hidroizolației, în acoperișul inversat; acolo se folosește XPS, comparat în articolul EPS sau XPS.

Normativul de incendiu P 118/1-2025 cere la art. 2.3.6.2.1, pentru termoizolația teraselor clădirilor sub 20 m, minimum clasa C-s3,d0. Placa PIR obișnuită, în clasa E, nu atinge singură acest nivel. Normativul admite însă materiale combustibile fără performanță la foc dacă izolația stă între placa de beton și un strat de egalizare sau beton de pantă de minimum 3 cm, sau între egalizare și o șapă slab armată de 5 cm, cu vată minerală A1 sau A2-s1,d0 pe minimum 50 cm pe contur și la toate traversările. Un producător declară o clasă „în utilizare finală” B-s2,d0 pe tablă cutată; dacă o astfel de clasificare acoperă terasa ta decide proiectantul.

Pardoseli cu înălțime mică

La renovare, înălțimea pardoselii e dată de praguri și de uși. Fișele citite dau 150–155 kPa la 10% deformație, valori pe care proiectantul le compară cu sarcinile pardoselii, iar pentru sarcinile permanente contează fluajul la compresiune: o fișă dă 20 kPa pentru o deformație sub 2% în 50 de ani. Un ghid de producător descrie montajul: plăcile strâns îmbinate, în rânduri decalate, fâșii verticale pe contur, iar peste ele o folie de polietilenă care împiedică laptele de ciment să intre în rosturi și lucrează ca strat de control al vaporilor. Țevile de încălzire în pardoseală se pot prinde peste plăci, iar grosimea și armarea șapei le stabilește proiectantul; stratul subțire de egalizare turnat la final peste șapă, înaintea pardoselii, este descris pe finisareacasei.ro, la șapa autonivelantă.

Izolarea pe interior

Când fațada nu se poate izola, PIR-ul caserat cu gips-carton de 12,5 mm ocupă cea mai puțină cameră. Fișa unui astfel de produs dă λ 0,022 pentru miez și clasa B-s1,d0, datorită gips-cartonului. Izolația pe interior mută însă zidul în zona rece; riscul de condens între placă și perete se verifică prin calcul după SR EN ISO 13788 sau prin simulare, de un proiectant. Dozele de prize, trecerile de cabluri și racordurile la tavan și la ferestre sunt punctele pe unde aerul umed ocolește folia.

Pe fațadă

Există termosisteme cu plăci PIR, cu evaluare tehnică europeană. Cea citită pentru acest articol clasifică sistemul B-s1,d0, deși placa singură este E, cere lipire pe minimum 40% din suprafață plus dibluri și notează că, pentru fațade, unele state cer evaluări suplimentare față de clasificarea europeană. P 118/1-2025 judecă sistemul, nu placa: Tabelul 16 cere minimum D-s3,d0 la locuințele unifamiliale de cel mult P+E sau P+M, minimum C-s3,d0 la blocurile de cel mult P+2E și clase din ce în ce mai severe pe măsură ce clădirea crește, până la A1 sau A2-s1,d0 peste 20 m. Pentru orice sistem care nu este A1 sau A2-s1,d0, art. 2.3.6.1.9 cere bordarea golurilor cu izolație incombustibilă de minimum 60 cm sau fâșii continue la planșee.

O placă PIR lipită pe fațadă cu un adeziv oarecare nu are nicio clasă de sistem demonstrată. Cere un sistem complet, cu evaluare tehnică și raport de clasificare; cum se combină toate acestea cu art. 2.3.6.1.7, care la casele de cel mult 8 m nu impune măsuri pentru propagarea între niveluri, lămurește proiectantul și, la proiectele verificate, verificatorul pentru securitate la incendiu.

Focul: ce arată clasa E și ce nu

Clasa E după SR EN 13501-1 este penultima din sistemul european, înaintea lui F. O placă PIR expusă, fără protecție, este combustibilă: fișele de securitate spun că plăcile ard cu fum dens și înecăcios și cer aparat de respirat autonom la stingerea în spații închise. Avantajul chimic al PIR față de PUR nu schimbă această regulă: placa trebuie acoperită și încadrată într-o alcătuire clasificată.

Clasa crește doar împreună cu alte straturi și numai dacă a fost încercată așa, ca în exemplele de mai sus: gips-cartonul caserat, termosistemul cu tencuială, tabla cutată. P 118/1-2025 se aplică și la intervențiile asupra clădirilor existente. Pe șantier, plăcile se țin departe de flacără deschisă, de aparatele de tăiere și sudură și de radiatoarele de șantier.

Umezeală, stabilitate și depozitare

Spuma PIR absoarbe puțină apă: evaluarea tehnică a unei plăci de fațadă dă WL(T)2, adică cel mult 2% din volum la imersie de lungă durată, iar fișele dau un factor de rezistență la difuzia vaporilor μ de 56 până la 60 pentru spuma însăși. Fețele de aluminiu fac placa practic etanșă la vapori: bine pe fața caldă, riscant pe fața rece a unei alcătuiri necalculate.

Stabilitatea dimensională apare în codul plăcii ca DS(70,90) urmat de un nivel: cum se comportă placa la 70 °C și 90% umiditate relativă. Contează pe terase, unde un rost care se deschide devine punte termică. La depozitare, fișele cer loc uscat și acoperit, plăcile ridicate de pe sol, ferite de soarele direct; folia de polietilenă a paletului nu este, după un producător, protecție suficientă afară.

Tăiere, praf și rosturi

Placa se taie cu cuțitul sau cu un fierăstrău cu dinți fini. O fișă de securitate consideră praful de PIR nepericulos, un praf „de neplăcere”, dar recomandă cuțitul în locul fierăstrăului, ca să faci mai puțin praf, mască la orice tăiere, aspirație la tăierea mecanică în spații închise, ochelari și mănuși. Fețele cu fibre de sticlă pot irita pielea, iar pentru folia de aluminiu în soare puternic aceeași fișă recomandă ochelari cu protecție UV.

Rosturile sunt punctul slab. Plăcile se îmbină strâns, decalat, fără rosturi în cruce; golurile se umplu cu spumă, după ghidul unui producător. Folia de aluminiu este etanșă doar pe suprafața plăcii, nu și în rost: dacă te bazezi pe ea ca barieră de vapori, rosturile, marginile și străpungerile se închid după detaliul producătorului, cu bandă sau cu o membrană separată, cum cer elementele de acoperiș citite.

Greșeli frecvente

• Lambda plăcii cu aluminiu folosit în calcul pentru placa cu împâslitură, deși la aceeași grosime rezistența declarată poate fi cu aproape un sfert mai mică.
• Placa PIR lipită pe fațadă ca piesă separată, fără un sistem cu evaluare tehnică și fără bordările cerute de P 118/1-2025.
• Placa lăsată la vedere în interior, în garaj sau în pod, deși un produs combustibil de clasa E se protejează și se încadrează într-o alcătuire clasificată.
• Folia de aluminiu socotită barieră de vapori cu rosturile, marginile și dozele lăsate deschise.
• PIR folosit în acoperiș inversat sau lăsat în ploaie pe șantier, deși fișele citite nu prevăd montajul în apă, iar una cere aruncarea plăcilor udate.
• Strat subțire peste căpriori și strat gros între căpriori, fără calcul de condens, invers față de regula din ghidul producătorului.
• Rosturi lăsate deschise și umplute cu resturi, la un material la care fiecare milimetru de gol contează proporțional mai mult.
• Lucrări cu flacără sau flex lângă paleții de plăci, depozitați neacoperiți lângă radiatoare de șantier.