Hidroizolația fundației

Hidroizolația fundației este stratul pe care nu îl mai vezi după șantier. Când apar pete la baza pereților sau apă pe placa subsolului după ploi lungi, repararea înseamnă din nou săpătură până la talpă. De aceea alegerea se face o dată și pe date: ce apă vine din teren, ce sistem îi rezistă și cum se leagă de soclu și de drenaj.

Mai jos afli ce spune normativul, cum se încadrează apa din teren, ce pot sistemele uzuale și ce faci la o casă existentă. Pentru imaginea de ansamblu a umezelii din locuință, pornește de la ghidul despre condensul în casă.

Ce normativ se aplică

Pe lista reglementărilor tehnice pentru izolații a Ministerului Dezvoltării (MDLPA), hidroizolațiile clădirilor au ca normativ NP 040-2002, „Normativ privind proiectarea, execuția și exploatarea hidroizolațiilor la clădiri”, aprobat prin Ordinul MLPTL nr. 607/2003 și elaborat de INCERC. El tratează hidroizolațiile continue și omogene supuse unor ape neagresive chimic, cu sau fără presiune hidrostatică, inclusiv la subsoluri, fundații și socluri.

Normativul nu se referă însă la drenaje, la impermeabilizările „în masă sau de suprafață” ale betoanelor și tencuielilor și nici la reabilitările și reparațiile hidroizolațiilor (pct. 1.2.4). La o casă nouă este baza proiectului; la una existentă rămâne un reper, iar soluția o alege proiectantul, cu documentația sistemului. Ținta este clară: la subsoluri, exigența curentă este „uscat”, fără pete de umezeală, iar nivelul „umed”, cu pete izolate pe cel mult 20% din suprafață, nu se admite la spațiile folosite de oameni. Legea 169/2026 trece și ea „evitarea igrasiei și mucegaiurilor” printre reglementările minime de igienă (art. 392).

Ce fel de apă vine din teren

NP 040-2002 (pct. 8.3.1) împarte apele în două familii:

• Ape fără presiune hidrostatică: umiditatea naturală a terenului, din precipitații care nu stagnează în sol, și apa de scurgere, care coboară prin teren permeabil spre pânza freatică fără să apese pe perete sau apăsând nesemnificativ, temporar.
• Ape cu presiune hidrostatică: apa de acumulare, adică apa de scurgere oprită de straturi greu permeabile, apa de stratificație și apa freatică.

Normativul arată și cum ajunge în apă sub presiune o casă aflată deasupra pânzei freatice. Cazul tipic: terenul este puțin permeabil, argilos, iar umplutura săpăturii este permeabilă. Apa de ploaie coboară ușor prin umplutură, nu are pe unde pleca prin argilă și se adună lângă perete, ca într-o cadă. Același efect îl are un strat de nisip prins între două straturi de argilă.

Un metru de coloană de apă apasă cu 1.000 kg/m³ × 9,81 m/s² × 1 m = 9,81 kPa, circa 10 kPa, echivalență folosită și de normativ. Pentru apa sub presiune, NP 040-2002 cere o hidroizolație încercată cel puțin la nivelul I.3, adică 60 kPa (6 m de apă) timp de 48 de ore, sau la presiunea maximă de calcul înmulțită cu un coeficient între 1,2 și 2,0, dacă rezultă mai mult. Cu apa la 1 m peste hidroizolație: 10 × 1,2 = 12 kPa, deci decide pragul de 60 kPa.

În Germania aceeași logică este codificată în standardul DIN 18533, ale cărui coduri apar în fișele unor produse din comerț. Ca practică germană, clasele arată așa, după broșura unui producător care le rezumă:

Concluzia matricei de decizie din broșură: în teren puțin permeabil, fără drenaj funcțional, peretele trece direct la apă sub presiune, chiar dacă pânza freatică e adâncă. Nivelul apei și natura terenului le citești în studiul geotehnic; încadrarea o face proiectantul.

Sistemele de hidroizolare

Bitumul gros modificat cu polimeri

Este o pastă bituminoasă aplicată cu gletiera în două straturi, definită de standardul european EN 15814 (PMBC). Fișele de sistem ale unui producător cer 3 mm grosime uscată la umiditatea solului și 4 mm uscat, cu o țesătură de armare înglobată, la apa sub presiune de până la 3 m. Pentru 4 mm uscat se consumă circa 4,7 l/m², adică 4,7 mm de pastă proaspătă, pentru că produsul are circa 85% reziduu uscat (4 / 4,7 = 0,85). Până la uscarea completă, sub 48 de ore la 20 °C și 70% umiditate în fișa citată, stratul nu se acoperă.

Aici apare o diferență față de normativul românesc. NP 040-2002 admite sub teren masele bituminoase aplicate pelicular numai împotriva apelor fără presiune hidrostatică și deloc la clădirile din categoriile de importanță A și B; împotriva apei sub presiune cere membrane bituminoase sau polimerice. Practica germană acceptă bitumul gros armat până la 3 m de apă, dar la o casă din România abaterea de la normativ o asumă proiectantul, nu echipa care aplică.

Nu confunda bitumul gros cu „smoala” dată cu bidineaua. Normativul descrie amorsa ca bitum diluat în solvenți, cu rol doar de aderență, interzice motorina ca amorsă și numește masticul bituminos rece „cu calități în general mediocre”.

Membranele

Membranele bituminoase cu bitum aditivat, lipite cu flacăra sau autoadezive, și cele polimerice sunt sistemele cerute de NP 040-2002 la apa sub presiune. Sub teren se lipesc în aderență totală, pe suport și între straturi. Contra apei fără presiune, peretele poate primi o singură membrană lipită continuu și fixată mecanic sus. Contra apei sub presiune, se aplică în tronsoane de cel mult 2 m, cu suprapunerile decalate, iar peste 2 m de apă se recomandă mai multe straturi.

Fișa unei membrane bituminoase autoadezive pentru fundații trimite la standardul SR EN 13969, declară impermeabilitatea la 60 kPa timp de 24 de ore și cere protejarea ei cu o folie din polietilenă de înaltă densitate sau cu plăci de polistiren extrudat. Punctul ei sensibil sunt suprapunerile, lipite pe toată lățimea.

Mortarele de etanșare

Mortarele de etanșare din ciment și polimeri se aplică în cel puțin două straturi. Cele flexibile, care preiau fisuri, apar în documentațiile germane la umiditatea solului (2 mm uscat, numai pe beton), la soclu și ca barieră orizontală în pereți; fișa unui astfel de produs dă circa 1,1 mm proaspăt pentru 1 mm uscat. NP 040-2002 nu le numește și scoate din domeniul lui impermeabilizările de suprafață, deci rolul lor îl stabilește proiectantul, pe documentația producătorului.

Bentonita

Bentonita de sodiu este o argilă care se umflă în contact cu apa și devine etanșă numai când este închisă. Manualul unui producător o limitează la betonul turnat monolit, cere peste ea o placă armată de cel puțin 100 mm și nu o admite pe pereți din blocuri de zidărie. Este o soluție pentru construcții noi din beton, nu pentru o casă veche din zidărie.

Bariera orizontală și soclul

Hidroizolația verticală oprește apa din lateral; apa care urcă prin capilaritate din fundație în pereți o oprește bariera orizontală. NP 040-2002 o prevede de regulă dintr-o membrană bituminoasă sau polimerică într-un strat, între fundație și soclu sau zidărie, ori la talpă, pe un beton de egalizare de cel puțin 10 cm, destul de lat ca să poată fi întors pe fețele verticale. Materialul nu trebuie să-și schimbe proprietățile la 5 daN/cm², adică 500 kPa, sub greutatea pereților. La casele parter din categoriile de importanță C și D se admit și mase aplicate pelicular, în cel puțin două straturi. Racordul cu hidroizolația verticală este, după normativ, opțional, deci trebuie desenat în proiect. Casele vechi fără barieră orizontală au articolul lor, despre igrasia la casele vechi.

Pe soclu, normativul ridică hidroizolația verticală exterioară până la cota finită a trotuarului la stropire normală și cu cel puțin 30 cm peste trotuar în zonele montane și submontane cu zăpadă multă sau la stropire frecventă și puternică, de exemplu sub acoperișuri fără jgheab. Deasupra terenului o protejează tencuiala armată din mortar de ciment fără var sau zidăria. Fixează cota trotuarului înainte de lucrare. Finisajul de deasupra este descris pe site-ul soră, în articolul despre finisarea soclului.

Protecția stratului și drenajul

NP 040-2002 protejează hidroizolația sub teren cu plăci, panouri sau foi semirigide (simple, amprentate sau celulare), cu zidărie sau cu argilă compactată în straturi. În sistemele de producător, protecția este o placă de polistiren extrudat lipită pe toată suprafața, după uscarea bitumului, cu adeziv fără solvenți, apoi o membrană cu nopți. Alegerea și lipirea plăcilor sunt tratate în articolul despre XPS la fundație și soclu, din categoria despre pardoseli și fundație.

Fișa unei membrane în trei straturi „de drenaj și protecție la umplutură” declară nopți de circa 9 mm și o capacitate de drenaj de circa 2,4 litri pe secundă la metru. Apa preluată trebuie însă dusă undeva: fără conductă de drenaj la bază, membrana doar o coboară la talpă.

Drenajul perimetral are în Germania standardul DIN 4095. După rezumatul unei edituri tehnice (sursă secundară), se folosește doar la umiditatea solului și apă fără presiune, în terenuri puțin permeabile, de preferință inelar, pe tot conturul. Conducta are de regulă 100 mm și pantă de cel puțin 0,5%, stă la punctul cel mai înalt cu baza cu cel puțin 20 cm sub fața plăcii, e îmbrăcată în cel puțin 30 cm de material mineral filtrant, are tuburi de control la fiecare schimbare de direcție, iar evacuarea e protejată la refulare.

Mc 001-2022 recomandă la casele cu sursă proprie de căldură drenuri perimetrale, dar și clapete contra refulării canalizării stradale și repararea conductelor sparte care pot inunda subsolul: nu toată apa din subsol vine prin pereți.

Colțuri, racorduri și străpungeri

• Suportul. NP 040-2002 cere suport curat și uscat, cu umiditate de cel mult 12% la beton și la tencuielile de ciment, denivelări de cel mult 5 mm la dreptarul de 2 m și fisuri de cel mult 1,5 mm; pe fundații, hidroizolația verticală se aplică pe o tencuială de ciment fără var, drișcuită. Ghidurile de producător închid golurile peste 5 mm cu mortar.
• Muchiile și colțurile. Ghidurile de bitum gros cer teșirea muchiilor exterioare pe circa 10 mm și o scafă din mortar etanș, cu raza de circa 4–6 cm, la racordul perete–placă și în colțurile interioare. NP 040-2002, gândit mai ales pentru membrane, cere unghi drept sau racord la 45° și nu recomandă scafele semirotunde. Forma o dă sistemul ales.
• Racordurile dintre planuri. La apa sub presiune, normativul cere o fâșie de întărire de 50 cm lățime desfășurată, câte 25 cm pe fiecare plan.
• Străpungerile. Țevile și cablurile se înglobează și se fixează în suport, iar la apa sub presiune se etanșează cu piese dimensionate de proiectant; sistemele de producător folosesc flanșe sau manșete etanșe, lipite în hidroizolație.
• Vremea. Normativul cere lucru fără ploaie sau vânt puternic, în general peste +2 °C; fișa membranei autoadezive citate cere minimum +5 °C.

Casa existentă: din exterior sau din interior

NP 040-2002 recomandă execuția dinspre exterior, în spațiul săpăturii, și admite hidroizolarea din interior numai când exteriorul nu poate fi tratat. La o casă existentă, varianta exterioară înseamnă o tranșee până la talpa fundației; etapele și lungimea deschisă deodată le stabilește un inginer structurist, pentru că o fundație veche descoperită poate ceda lateral. Fișele de sistem pentru hidroizolarea ulterioară din exterior dau ordinea: hidroizolația veche desprinsă se îndepărtează, cea bine aderentă se curăță și primește un strat de contact, muchiile se teșesc, urmează amorsa, un strat mineral de aderență, scafa, bitumul gros de 3 mm uscat, apoi izolația și membrana de drenaj.

Din interior, fișa aceluiași producător pentru un perete de subsol expus apei sub presiune de până la 3 m arată cât înseamnă o lucrare serioasă: tencuiala veche se îndepărtează, la racordul perete–placă se dăltuiește un șanț în coadă de rândunică, în perete se injectează o barieră orizontală, apoi vin un strat de aderență, scafe și mortarul de etanșare flexibil, de 3 mm uscat (4 mm în varianta etanșă la radon). Apa nu mai intră, dar peretele rămâne umed dinspre pământ, iar stratul e împins de apă dinspre suport, deci aderența pe zidărie sănătoasă e condiția de bază. Varianta cu izolație termică pe interior este explicată în articolul despre izolarea pivniței, din categoria despre pardoseli și fundație.

Nu o confunda cu „cuva interioară” din NP 040-2002, o soluție de proiect pentru construcții noi, cu membrana prinsă între structura exterioară și o cuvă interioară turnată peste ea.

Formalitățile. Lista lucrărilor fără nicio formalitate din Legea 169/2026 (art. 299) nu numește hidroizolarea fundației; cuprinde, în afara zonelor protejate, reparațiile și înlocuirile de trotuare. Dacă hidroizolarea face parte dintr-o reabilitare energetică unitară a anvelopei la o casă cu cel mult trei niveluri, în afara zonelor protejate, lucrarea intră la notificare (art. 294). Regimul exact îl confirmă proiectantul sau primăria, înainte de săpătură.

Verificarea: ce ceri echipei

NP 040-2002 cere procese-verbale pentru fazele de execuție, în special pentru lucrările ascunse, încheiate de executant cu beneficiarul și cu proiectantul, și recepția materialelor pe baza certificatelor fiecărui lot. Proba prin inundare, de 72 de ore, se face numai unde e posibilă; un perete îngropat nu poate fi încercat așa, deci controlul se face pe parcurs.

Pentru bitumul gros, documentațiile germane cer la apa sub presiune măsurarea grosimii stratului proaspăt și o probă de uscare. Formularul de execuție al unui producător prevede cel puțin 20 de măsurători pe obiect sau la fiecare 100 m² și o probă de referință verificată la date succesive până la uscarea completă. Le poți trece în contract și la apa fără presiune.

Greșeli frecvente

• Sistemul ales înainte de a ști ce apă e în teren, fără studiul geotehnic și fără să verifici dacă umplutura permeabilă dintr-un teren argilos adună apă lângă perete.
• Bitum gros folosit împotriva apei sub presiune fără ca proiectantul să-și asume abaterea de la NP 040-2002, care cere aici membrane.
• Amorsă sau bitum diluat dat cu bidineaua, prezentat drept hidroizolație.
• Drenaj fără evacuare sau fără tuburi de control, care aduce apa la fundație și nu poate fi curățat.
• Plăci lipite și pământ turnat peste bitumul încă moale, înainte de proba de uscare.
• Hidroizolația oprită sub cota trotuarului sau trotuarul ridicat ulterior peste ea.
• Țevi și cabluri trecute prin perete după hidroizolare, fără piese de etanșare legate de stratul existent.
• Etanșare din interior pe tencuială veche, friabilă, în loc de suport curățat până la zidăria sănătoasă.