Igrasia la casele vechi

O dungă cenușie la baza pereților, tencuiala care se macină în spatele mobilei, cristale albe pe cărămidă, miros de pivniță: la o casă veche, toate primesc de obicei același nume, igrasie. Iar soluția vine adesea la pachet cu diagnosticul: o injecție, un aparat pe perete sau o tencuială „care respiră”.

Problema e că apa care urcă din teren este doar una dintre sursele posibile, și nu cea mai frecventă. Historic England citează o analiză a BRE pe 1.500 de investigații de umezeală, în care igrasia propriu-zisă a apărut în doar 4% din cazuri. Mai jos afli cum deosebești sursele, ce poate măsura un umidometru și ce spun cercetările independente despre remedii. Pentru condensul din casă în general, pornește de la ghidul despre condensul în casă.

Ce numim igrasie și de ce diagnosticul vine primul

În limbajul tehnic, igrasia este umiditatea ascensională: apa din teren urcă prin capilaritate într-un zid poros care nu are o barieră orizontală. În vorbirea de zi cu zi, cuvântul acoperă orice zid umed la parter. Diferența contează: un tratament contra igrasiei pe un zid udat de un burlan spart nu rezolvă nimic.

Proiectul european de cercetare EMERISDA, care a testat metodele contra igrasiei pe modele la scară și pe clădiri reale, notează că mai multe probleme de umezeală arată ca igrasia fără să fie. În chestionarul proiectului, în circa o cincime din cazuri igrasia fusese stabilită doar din priviri, des de firma care vindea și tratamentul, iar aproape jumătate dintre utilizatori au raportat că degradările au reapărut. Eșantionul a fost mic și, avertizează autorii, nereprezentativ statistic, dar direcția e clară.

Cum urcă apa într-un zid vechi

Porii fini ai cărămizii, pietrei și mortarului trag apa în sus. După Historic England, apa urcă până când evaporarea de pe fețele zidului egalează aportul din teren. Prin urmare urcă mai sus pe un zid rece, orientat spre nord, decât pe unul însorit, mai sus într-un zid gros decât într-unul subțire și mai sus sub tencuieli sau vopsele care împiedică evaporarea. Teoretic, capilaritatea poate ridica apa până la 15 m; în practică, arată un studiu al echipei EMERISDA, rosturile dintre materiale diferite și evaporarea o opresc în general la unul–doi metri.

Apa freatică aduce cu ea săruri, mai ales cloruri și azotați, care se depun acolo unde apa se evaporă. Peste ani se formează o bandă orizontală neregulată de săruri, iar această bandă rămâne și după ce apa nu mai urcă. De aceea o pată la baza zidului nu dovedește, singură, că problema e activă.

Sursele care se confundă cu igrasia

• Jgheaburile și burlanele. Historic England le numește cea mai comună sursă a apei care pătrunde în materialele clădirii. Apa dintr-un jgheab înfundat coboară prin zid și se adună la bază, unde pare că vine din pământ.
• Terenul ridicat lângă casă. Straturi de flori, umpluturi, un trotuar turnat peste vechiul nivel: apa intră lateral în zid, iar degradarea dinăuntru este confundată frecvent cu igrasia. Compară cota terenului de afară cu pardoseala dinăuntru și cu înălțimea petei.
• Stropirea și apa de suprafață. Ploaia care sare de pe un trotuar dur sau apa care curge spre casă udă soclul din exterior.
• Conductele. Instalațiile ascunse pot curge mult timp fără semne vizibile; un studiu de caz Historic England arată un perete umed între cameră și baie, cu sursa la lavoar, nu în teren.
• Condensul. La baza unui zid exterior rece, mai ales după mobilă, se poate forma condens prin puntea termică dintre zidărie și teren. Detaliile sunt în articolul despre mucegaiul din colțurile pereților.
• Sărurile higroscopice. Zidul s-a uscat, dar sărurile rămase trag umezeala din aer în zilele umede și fac pete care vin și pleacă.

Diagnosticul: ce arată un umidometru și ce nu

Aparatul de mână cu ace sau cu talpă nu măsoară apa, ci, arată Historic England, rezistența electrică sau proprietățile dielectrice ale materialului. La zidărie, citirile sunt influențate de săruri, de densitate și de suprafață, iar scala e adesea arbitrară. Ghidul conchide că aceste aparate nu sunt instrumente precise și că câteva citiri mari nu justifică lucrări costisitoare și invazive. Sunt utile doar comparativ, pe același material, între zone uscate și zone suspecte.

Măsurătoarea care deosebește sursele este profilul gravimetric:

1. Prelevarea. Se scoate praf prin găurire, în mortar sau în cărămidă, pe o verticală. Historic England indică probe la interior, la intervale de 250 mm, de la pardoseală până la 1,5 m, plus o probă de control la 2 m. Probele merg în recipiente etanșe.
2. Umiditatea totală. Proba se cântărește, se usucă la cel mult 35 °C și se recântărește. Pe șantier se poate folosi și aparatul cu carbură de calciu, care dă apa liberă dintr-o probă de obicei de 6 g.
3. Umiditatea higroscopică. Proba uscată stă apoi la umiditate constantă: 75%, deasupra unei soluții saturate de sare de bucătărie, în metoda descrisă de Historic England, sau 95%, timp de patru săptămâni, în procedura EMERISDA. Câtă apă trage înapoi arată cât de încărcată de săruri e proba.
4. Interpretarea. Dacă umiditatea totală e mai mare decât cea higroscopică, există apă liberă, deci o sursă activă. Dacă umiditatea scade cu înălțimea și crește spre interiorul zidului, profilul indică umezeală ascensională, iar cele două curbe se intersectează la înălțimea maximă atinsă. BRE, citat de Historic England, consideră igrasia puțin probabilă sub 5% umiditate la îmbinarea perete–pardoseală și notează că unele materiale au natural o higroscopicitate de până la circa 5%.

Două verificări simple completează profilul. Testul cu folie: o bucată de folie metalică lipită pe zona umedă; dacă se formează picături deasupra ei, e condens, dacă umezeala rămâne sub ea, apa vine prin zid. Și citirile perechi cu un termohigrometru, lângă perete și în mijlocul camerei, comparate ca umiditate absolută (g/m³), nu relativă.

Sărurile: eflorescențe și pete care vin și pleacă

Historic England deosebește sărurile după origine:

• Sulfații din materiale (din cărămidă, din ciment) au o umiditate de echilibru de 90% și peste, deci nu atrag apa din aer. Apar ca eflorescențe pufoase, care pe un zid uscat se perie și nu mai revin. Nu sunt înlocuite din teren, așa că se epuizează.
• Clorurile și azotații din apa freatică sunt higroscopici: absorb umezeala din aer și fac pete umede în zilele umede, chiar după ce sursa care i-a adus a dispărut. Banda lor la aceeași înălțime pe mai mulți pereți este unul dintre semnele igrasiei, actuale sau vechi.
• Azotatul de potasiu, frecvent în fostele grajduri sau acolo unde s-a depozitat îngrășământ, intră în soluție abia la 94%, deci rămâne de regulă ca eflorescență albă.

Practic: tencuiala încărcată cu săruri higroscopice poate rămâne umedă și după repararea cauzei, iar refacerea ei are sens numai după ce știi că sursa s-a oprit.

Remediile, în ordinea cauzelor

1. Apa de sus. Jgheaburi curățate și etanșe, burlane racordate la o rigolă sau la o canalizare care duce apa departe de casă.
2. Terenul și drenajul. Cota terenului coborâtă sub nivelul pardoselii, pantă dinspre casă, un trotuar de gardă care nu împinge apa spre soclu. Metodologia Mc 001-2022 trece printre lucrările conexe recomandate la casele individuale „drenuri perimetrale și trotuare cu pietriș”, alături de repararea conductelor sparte și a acoperișului. Când zidul de sub teren trebuie protejat sau drenat, detaliile sunt în articolul despre hidroizolația fundației.
3. Instalațiile. Proba de presiune pe conducte și verificarea scurgerilor din preajma petei.
4. Tencuielile și vopselele care închid zidul. Historic England arată că mortarele și tencuielile dure de ciment, gândite ca barieră contra ploii, s-au dovedit dăunătoare: fisurează, lasă apa să intre și nu o mai lasă să iasă. Chiar rostuirea unui zid de cărămidă cu mortar impermeabil reduce cu aproape o cincime suprafața de pe care zidul se evaporă liber. La casele din pământ, adică din chirpici sau vălătuci, apa reținută de tencuiala de ciment poate slăbi zidul până la instabilitate. Înlocuirea cu tencuială și spoială de var redă zidului capacitatea de uscare; cum se execută o fațadă din var, în straturi, vezi în articolul despre tencuiala de var pentru exterior.
5. Bariera orizontală, doar dacă profilul arată apă care urcă din teren și după ce sursele de mai sus sunt eliminate.
6. Încălzirea și aerisirea, pentru ca zidul să aibă unde ceda apa în perioada de uscare.

Bariera orizontală: tăiere mecanică sau injecție

Raportul final EMERISDA a comparat patru familii de metode: întreruperea mecanică, injecțiile chimice, electroosmoza și dispozitivele electrocinetice. Concluzia: doar primele două au arătat o eficiență clară, iar niciuna nu se aplică universal.

Întreruperea mecanică înseamnă tăierea zidului pe tronsoane și introducerea unei folii, a unor plăci sau a unei membrane, ori metode cu găuri suprapuse umplute cu mortar hidrofob. Raportul o consideră cea mai sigură metodă, cu riscuri: fisuri, stabilitate afectată, un plan de alunecare la cutremur; nu se aplică la zidurile groase sau neregulate de piatră, iar zidăria de sub tăietură rămâne aproape saturată. România este țară seismică, așa că o tăiere orizontală prin zidul portant nu se decide cu meșterul: o evaluează un inginer structurist sau un expert tehnic atestat.

Injecția chimică introduce prin găuri la baza zidului un produs care face porii hidrofobi sau îi umple. În testele EMERISDA, produsele din familia siliconilor au redus umiditatea în toate cazurile, cu o rezervă: produsul, aplicarea și zidăria contează enorm, iar gradul de saturație al zidului pare decisiv. Rob van Hees (TU Delft, TNO), în volumul WTA Olanda–Flandra despre igrasie, adaugă că grosimea zidului, golurile, umiditatea, produsul și aplicarea limitează eficiența și că injecția nu dă întotdeauna rezultat bun.

Producătorii au propriile cifre. Un comunicat de presă al unui producător afirmă că o cremă pe bază de silan, declarată conformă cu fișa WTA 4-4-04, ar funcționa fără presiune până la 95% grad de umezire, în timp ce soluțiile clasice de silicat ar merge fără presiune doar până la circa 60%. Sunt afirmații de producător, nu rezultate independente, dar arată de ce gradul de umezire al zidului se măsoară înainte de alegerea produsului.

Indiferent de metodă, eficiența se verifică, nu se presupune. Echipa EMERISDA recomandă repetarea profilului gravimetric în aceleași puncte, de preferință la unul–doi ani după intervenție și în aceeași perioadă a anului.

Electroosmoza și aparatele „fără fir”

Pe piață se vând electrozi montați în zid și cutii prinse pe perete care ar „inversa” urcarea apei. Rezultatele independente nu le susțin. În EMERISDA, electroosmoza pasivă nu a avut niciun efect semnificativ la Bazilica San Marco din Veneția, iar autorii nu o recomandă; dispozitivele electrocinetice, testate intensiv pe trei amplasamente, nu au produs o scădere semnificativă sau consecventă a umidității. Electroosmoza activă rămâne controversată, iar van Hees descrie sistemele „parafizice” ca lipsite de bază științifică și de eficiență dovedită.

Tencuielile: var, asanare, „blocante”

Ce pui pe zid după remediere decide dacă zidul se poate usca:

• Tencuiala și spoiala de var lasă apa să ajungă la suprafață și să se evapore. Historic England notează că tencuielile de var nu trebuie întotdeauna îndepărtate la uscare și că produsele pe bază de var ajută uscarea.
• Tencuielile macroporoase de asanare stochează sărurile în pori. O analiză dintr-o revistă de expertiză tehnică arată că fișa WTA le tratează ca măsuri însoțitoare, care cer în paralel etanșare sau uscare și umiditate relativă sub 65% în cele circa 14 zile de întărire; fișele producătorilor nu precizează de regulă aceste limite. Van Hees adaugă că ascund problema fără s-o rezolve, iar umezeala poate urca mai sus.
• Tencuielile blocante și vopselele impermeabile ascund pata. La tencuielile blocante, van Hees notează că zidul rămâne ud și înălțimea umezelii crește, iar Historic England arată că apa urcă mai sus sub straturile care împiedică evaporarea.

De ce nu izolezi un zid cu igrasie

Historic England cere ca o clădire să fie în stare bună și fără umezeală în exces înainte de izolarea pereților și avertizează că izolația nepotrivită poate împiedica uscarea, acumula apă în grosimea zidului sau împinge umezeala spre interior, cu mai mult mucegai. Un zid umed izolează și mai prost: metodologia Mc 001-2022 majorează conductivitatea termică a zidăriei de cărămidă afectate de igrasie cu un coeficient de 1,30, față de 1,03 în stare uscată; la piatră coeficientul este 1,20, la pereții din paiantă sau chirpici afectați de igrasie sau condens tot 1,30.

Cea mai riscantă variantă este izolația pe interior, care aduce zidul în frig și închide o față pe care se putea usca; de ce, în termeni de temperatură și vapori, explică articolul despre punctul de rouă în perete. La izolarea exterioară, un strat care împiedică evaporarea la soclu poate împinge umezeala mai sus. Ordinea corectă: diagnostic, remedierea sursei, uscare verificată prin măsurători, abia apoi proiectul de izolare. Mc 001-2022 cere, la analiza unei clădiri existente, un releveu al zonelor cu igrasie, infiltrații, condens și mucegai, deci auditorul energetic atestat trebuie să le consemneze la evaluarea casei.

Cât durează uscarea

Nu există o cifră generală: după echipa EMERISDA, timpul depinde de intervenție, umiditatea inițială, grosimea zidului, săruri și condițiile din jur. Historic England descrie uscarea în două etape: întâi apa lichidă ajunge rapid la suprafață, apoi urmează o etapă mult mai lentă, aproape independentă de condițiile din cameră. Uscarea forțată poate da un rezultat superficial: fața zidului e uscată, masa lui e udă, iar degradările apar după refacerea finisajelor. Pentru clădirile tradiționale udate de inundații, Historic England recomandă uscarea blândă: aerisire, încălzire de fond în jur de 19–20 °C și fără dezumidificatoare agresive; logica e aceeași pentru un zid care se usucă după remedierea igrasiei.

Pe cine chemi

Legea 169/2026 cere, la art. 392, ca prezența umidității în părți ale construcției sau pe suprafețele interioare să nu amenințe igiena și sănătatea ocupanților și trece evitarea igrasiei și mucegaiurilor printre cerințele minime de igienă. Pentru diagnostic, caută un expert tehnic sau un proiectant care lucrează cu clădiri vechi și poate face profilul gravimetric, nu o firmă care diagnostichează și vinde același produs. Tăierea zidului, injecțiile în ziduri portante fisurate și lucrările la fundație trec pe la un inginer structurist.

Greșeli frecvente

• Diagnosticul pus doar cu umidometrul de mână, ale cărui cifre pe zidărie sunt influențate de săruri și de material.
• Injecția făcută lângă un burlan spart sau sub un strat de flori ridicat peste soclu, cu sursa reală lăsată pe loc.
• Tencuiala de ciment refăcută pe un zid vechi, eventual vopsită cu o vopsea impermeabilă, care închide apa înăuntru și o împinge mai sus.
• Trotuarul de beton turnat lipit de casă peste nivelul vechi al terenului, fără pantă dinspre zid.
• Tencuiala refăcută imediat după injecție, înainte ca zidul să se usuce și ca rezultatul să fie verificat prin măsurători.
• Aparatul „fără fir” cumpărat în locul diagnosticului, deși testele independente nu i-au găsit efect.
• Izolarea pe interior sau la soclu a unui zid încă umed, care oprește uscarea și mută problema.
• Tăierea mecanică a zidului portant fără inginer structurist, într-o țară seismică.