Folia reflectorizantă: ce poate și ce nu

Pe raft, folia reflectorizantă arată convingător: o rolă subțire, argintie, cu o etichetă care promite cât un strat gros de vată. Pe șantier, aceeași folie poate să facă exact ce promite fizica, să nu facă aproape nimic sau să creeze o problemă de condens. Diferența nu stă în folie, ci în ce are în față și în spate.

Mai jos afli cum lucrează folia, ce înseamnă valoarea declarată, ce au măsurat laboratoarele independente, unde are rost și cum citești fișa. Pentru celelalte materiale și criteriile de alegere, pornește de la comparația completă a materialelor izolante.

Cum lucrează o suprafață reflectorizantă

Căldura trece printr-un perete sau un acoperiș în trei feluri: prin conducție, prin materialul solid; prin convecție, cu aerul care circulă; și prin radiație, de la o suprafață caldă la una mai rece, chiar prin aer. Vata, polistirenul și spumele frânează mai ales conducția și convecția. Folia de aluminiu frânează doar radiația: are emisivitate mică, adică radiază și absoarbe foarte puțină căldură în infraroșu.

De aici condiția de bază, pe care o repetă toate ghidurile consultate: fața lucioasă trebuie să aibă în față un strat de aer. Ghidul despre barierele radiante al Virginia Tech precizează că bariera nu poate fi prinsă între două materiale; lipită de alt strat, ea doar conduce căldura mai departe. Aluminiul este un foarte bun conductor, iar o folie simplă are o rezistență termică proprie neglijabilă: fișa unei folii de 0,2 mm pentru parchet dă circa 0,004 m²K/W.

Ce face, concret, emisivitatea mică? Raportul NPL, laboratorul național de metrologie al Regatului Unit, calculează după standardul de calcul al straturilor de aer din vitraje (ISO 15099) un strat de aer de 25 mm, înclinat la 45°, cu căldura urcând, cu o față obișnuită (emisivitate 0,9) și una reflectorizantă:

Calculul este făcut la o diferență de 5 °C între fețele stratului. Același raport arată că, la emisivitate 0,1, stratul ajunge la 0,284 m²K/W când diferența crește la 30 °C, și la 0,671 m²K/W când scade la 2 °C. Grosimea contează puțin: la emisivitate 0,1, stratul de 12 mm are 0,377, cel de 100 mm 0,506 m²K/W. Sensul fluxului contează mult: straturile de aer izolează mai bine când căldura coboară (vara, sub acoperiș) decât când urcă (iarna, spre pod).

Ca reper, o placă de vată cu conductivitatea 0,035 W/(m·K) are, după R = d/λ, 0,466 m²K/W la 1,6 cm grosime (0,466 × 0,035 = 0,016 m). În condițiile acestui calcul, un strat de aer bine făcut, cu o folie curată, valorează deci cât un centimetru și jumătate de izolație obișnuită. Iar emisivitatea nu rămâne pe hârtie: praful, murdăria și oxidarea o degradează, motiv pentru care ghidurile americane cer montajul cu fața lucioasă în jos, unde nu se depune praf.

Ce înseamnă rezistența termică declarată

Produsele reflectorizante au avut mult timp un standard european propriu de declarare a performanței, EN 16012 (în versiunea românească SR EN 16012). La nivel european el a fost retras și înlocuit de EN ISO 22097, cu aceeași logică. Standardul nu inventează metode noi: combină măsurătorile clasice, pe placă caldă pentru materialul propriu-zis și în cutia caldă (EN ISO 8990) pentru ansamblul cu straturi de aer, cu măsurarea emisivității fețelor.

Important pentru tine este felul în care se exprimă rezultatul. Dacă producătorul nu precizează altceva, valoarea declarată include câte un strat de aer vertical de fiecare parte a produsului, iar grosimea acestor straturi trebuie declarată. Alternativ, producătorul poate declara rezistența „miezului” (produsul singur) plus emisivitatea fețelor, din care proiectantul calculează straturile de aer. Emisivitatea se declară după o îmbătrânire accelerată. Iar standardul spune explicit că valoarea declarată servește la comparații în condiții fixate; ISO 22097 precizează că nu dă și nu poate da o valoare de exploatare sau de proiectare.

Două fișe consultate arată cât de mare e diferența dintre miez și ansamblu:

Adică aproape jumătate din valoarea unui multifoil vine din straturile de aer pe care le creezi tu la montaj, nu din rolă. Fără contrașipci care să țină golul, fără etanșarea marginilor sau cu golul strivit de izolația de alături, partea respectivă dispare.

Ce au măsurat laboratoarele independente

Raportul NPL a măsurat, în cutia caldă rotativă a laboratorului, un tronson de acoperiș de 1,48 × 1,23 m, cu căpriori de 100 mm, gips-carton spre interior și folie sub învelitoare, izolat pe rând în patru feluri. Rezultatele, cu tronsonul înclinat la 45° și căldura urcând:

• Multifoil, cu strat de aer de 25 mm spre cameră și circa 100 mm spre învelitoare: U 0,51 W/(m²K).
• Numai straturi de aer despărțite de carton cu folie de aluminiu pe ambele fețe: U 0,36.
• Rolă de vată de sticlă în același cadru: U 0,33.
• Plăci PIR de 100 mm: U 0,26.

Transformat în rezistență, R = 1/U: acoperișul cu multifoil a avut în total circa 1,96 m²K/W, cel cu PIR circa 3,85, aproape dublu. Cu un mic curent de aer lăsat în stratul de sub învelitoare, U-ul multifoilului a urcat la 0,56; cu căldura coborând a scăzut la 0,35, confirmarea faptului că straturile de aer lucrează mai bine vara decât iarna. Valorile calculate după teoria clasică a transferului de căldură au ieșit cu 0–5% peste cele măsurate, semn că teoria clasică a transferului de căldură descrie complet ce se întâmplă în ansamblu.

NPL a testat și ideea că folia ar lucra mai bine în regim variabil, cu temperaturi care urcă și coboară. În aparatul adaptat pentru cicluri, energia consumată de multifoil și de o vată de sticlă cu densitate mică a fost în ±17%, diferență explicată în mare parte de rezistențele diferite; concluzia raportului: niciun avantaj termic semnificativ. Iar în douăzeci de măsurători anterioare pe straturi de aer cu izolație reflectorizantă, laboratorul a obținut rezistențe totale între 0,55 și 2 m²K/W.

Testele în teren ale Institutului Fraunhofer pentru fizica construcțiilor (Fraunhofer IBP) adaugă un detaliu util. Într-o primă serie, comandată de un producător de folii, mansarda cu 20 cm de vată minerală a consumat mai mult într-o zi de iarnă cu vânt de 8 m/s în medie, pentru că acoperișul cu vată nu era etanș la aer și la vânt. Într-a doua, comandată de un producător de vată, cu etanșarea executată și verificată atent, mansarda cu izolație din folii a consumat de circa două ori mai multă energie de încălzire, cumulat pe șase săptămâni. Un acoperiș neetanș pierde orice comparație; la etanșeitate egală, câștigă grosimea de izolație. Despre stratul etanș al acoperișului citești în articolul despre folia de difuzie și bariera de vapori.

„Echivalent cu 20 cm de vată”: de unde vine afirmația

Raportul NPL pornește de la această afirmație: produse de cel mult 50 mm, montate în mijlocul unui strat de aer, ar egala 200 mm de vată de sticlă cu λ 0,04, adică R = 0,20 / 0,04 = 5 m²K/W. Calculele simple ale laboratorului dau pentru 50 mm de material și două straturi de aer cel mult circa 3,3 m²K/W, iar în practică mai puțin.

Cifrele mari vin din teste comparative: două căsuțe în aer liber, una cu folie, alta cu vată, al căror consum se compară. Ghidul tehnic al serviciilor britanice de control al construcțiilor (LABC) rezumă diferența: NPL a măsurat după standardul cutiei calde R între 1,69 și 1,71 m²K/W pentru produse multifoil, în timp ce producătorii care folosesc testarea comparativă declară 5–6 m²K/W, de circa trei ori mai mult. Pentru testarea comparativă nu există standard național, european sau internațional. Autoritatea britanică de publicitate a respins o reclamă care atribuia unui produs de 25 mm performanța a 200 mm de vată minerală: căsuțele de test nu aveau nici folie sub țiglă, nici gips-carton, deci nu semănau cu o casă obișnuită.

Pune cifrele lângă cerințele de la noi. Mc 001-2022 recomandă pentru planșeul de sub pod, la renovarea unei locuințe, o rezistență termică corectată de cel puțin 5,00 m²K/W, iar la casele noi cu consum de energie aproape zero 6,67. Un multifoil cu 1,7–2,4 m²K/W, cu tot cu straturile de aer, acoperă deci între o treime și jumătate din valoarea recomandată la renovare (1,7 / 5,00 = 0,34; 2,4 / 5,00 = 0,48). LABC nu cunoștea niciun produs multifoil care să atingă singur, într-un strat, U 0,2 la un acoperiș, adică exact pragul de 5,00. Folia poate fi un strat dintr-un acoperiș izolat, nu întreaga izolație.

Unde folia are, totuși, rost

Folia nu e un material inutil, ci unul cu utilizări înguste:

• Barieră radiantă sub acoperiș, pentru căldura de vară. Departamentul american al Energiei arată că, în clima caldă și însorită, unele studii au găsit reduceri de 5–10% ale costului cu răcirea, iar ghidul Building America dă 8–12% în clima caldă. Aceleași surse spun că în clima rece sau temperată e de obicei mai rentabil să adaugi izolație, iar Virginia Tech notează că economiile sunt mult mai mici în podurile bine izolate. La o mansardă care se încinge vara, folia ajută doar împreună cu izolația groasă, ventilarea și umbrirea, discutate în articolul despre mansarda caldă vara.
• În spatele caloriferului de pe un perete exterior. Mc 001-2022 trece printre măsurile locale de reducere a consumului „introducerea între peretele exterior și radiator a unei suprafețe reflectante”. În camera climatică a unei universități scoțiene, folia a redus pierderea prin peretele din spatele caloriferului sub 30% din valoarea inițială, dar consumul întregii camere cu cel mult 6%. Un test comandat de un producător, la casa-laborator a Universității Salford, a dat 54% mai puțină pierdere prin pereții din spatele caloriferelor și 2,9% mai puțin gaz într-o zi de iarnă simulată. Efectul e mare local și mic pe toată casa, iar laboratorul notează că depinde de poziția caloriferelor și de izolația pereților.
• Sub parchetul laminat, pe șapă sau beton. Aici folia lucrează ca barieră de vapori, nu ca izolație: fișa unei folii de aluminiu de 0,2 mm dă Sd de cel puțin 75 m și o rezistență termică de circa 0,004 m²K/W.
• Ca față a unei plăci izolante. Caserarea din aluminiu a plăcilor PIR sau a unor saltele de vată adaugă un plus doar dacă dă spre un strat de aer neventilat; restul rezistenței vine din placă.
• Sub o pardoseală suspendată din lemn, peste un gol de aer: în același studiu în camera climatică, folia a redus pierderile pardoselii cu până la 48%. Rezultatul e de laborator, iar golul trebuie să rămână ventilat pentru lemn.

Folia și condensul

Aluminiul nu lasă vaporii să treacă. O folie reflectorizantă continuă este, de regulă, și o barieră de vapori: fișa unui multifoil spune explicit că etanșează ca o barieră de vapori, iar folia de sub laminat are Sd de cel puțin 75 m. Există și multifoiluri perforate sau „respirabile”, gândite pentru partea rece a acoperișului; una dintre fișele consultate dă Sd 0,044 m.

Regula de poziționare e cea a oricărei bariere de vapori: stratul etanș la vapori stă pe partea caldă, spre cameră, iar spre exterior straturile trebuie să fie tot mai deschise la difuzie. O folie etanșă pusă pe partea rece închide vaporii în izolație. Ghidurile americane avertizează explicit împotriva unui caz întâlnit des la renovări: folia așternută direct peste vata de pe planșeul podului, unde, potrivit ghidului Building America, umezeala rămâne prinsă dedesubt, cu risc de mucegai și de putrezirea lemnului. Virginia Tech cere ca folia folosită în pereți sau pe planșeul podului să fie perforată.

Dacă folia multistrat se montează pe căpriori sau sub învelitoare, cere proiectantului verificarea alcătuirii la condens, după SR EN ISO 13788, cu produsul concret și valoarea lui Sd. Iar dacă trebuie montată lângă instalația electrică din pod: ghidul Departamentului american al Energiei atrage atenția că folia conduce electricitatea, deci cablurile neizolate și dozele se verifică întâi de un electrician autorizat ANRE.

Cum citești fișa unei folii reflectorizante

1. Standardul și metoda. Caută EN 16012 sau EN ISO 22097, măsurătoarea în cutia caldă (EN ISO 8990) sau pe placă caldă (EN 12667) și un laborator independent acreditat. Un „test comparativ” fără standard nu se poate verifica.
2. Miez sau ansamblu. Află dacă R-ul este al produsului singur sau include straturi de aer, câte, ce grosime au și pentru ce sens al fluxului (orizontal, în sus, în jos). O valoare cu două straturi de aer de perete nu e valabilă pe planșeul podului iarna.
3. Emisivitatea declarată după îmbătrânire și fața la care se referă. Fără strat de aer în dreptul ei, nu contează.
4. Rezistența la vapori Sd, ca să știi dacă produsul este barieră de vapori sau folie deschisă la difuzie și unde poate sta în alcătuire.
5. Reacția la foc. Clasele diferă de la un produs la altul: în fișele consultate apar clasa D la un multifoil și Efl la folia de sub laminat. Pentru clădiri cu cerințe speciale de securitate la incendiu, alegerea o face proiectantul.
6. Condițiile de montaj pe care se bazează valoarea: contrașipci, lățimea golurilor, benzi la îmbinări, etanșarea marginilor. Un R obținut cu goluri de 25 mm nu se transferă unui montaj fără goluri.
7. Agrementul tehnic. Serviciile britanice de control al construcțiilor acceptă produsele multifoil cu agrement tehnic doar dacă sunt folosite strict ca în certificat. Aplică aceeași regulă și la noi.

Pentru izolația propriu-zisă a podului sau a acoperișului, de ordinul 5 m²K/W, alegerea e între materialele în grosime, de la vata de sticlă sau bazaltică la plăcile PIR. Folia poate completa pachetul, nu îl poate înlocui.

Greșeli frecvente

• Folia montată în locul izolației, pe baza unei etichete „echivalent cu 20 cm de vată”, la un acoperiș care avea nevoie de 5 m²K/W.
• Folia lipită direct de gips-carton sau de izolație, fără strat de aer, unde fața lucioasă nu mai are ce reflecta.
• Folia așternută peste vata de pe planșeul podului, unde prinde umezeala dedesubt și adună praf deasupra.
• O folie etanșă la vapori pusă pe partea rece a acoperișului, sub o învelitoare la fel de etanșă, fără verificare la condens.
• R-ul „cu straturi de aer” comparat cu R-ul unei plăci de vată sau polistiren, ca și cum golurile ar veni în rolă.
• Îmbinările netrase cu bandă și marginile neetanșe, prin care aerul cald trece pe lângă folie.
• Folia din spatele caloriferului tratată ca soluție pentru un perete exterior neizolat, care rămâne rece pe tot restul suprafeței.
• Folia prinsă cu capse peste cabluri neizolate în pod, fără verificarea instalației electrice.